Așternutul picioarelor Lui

Aritmetica Luminii și a Iubirii

2011-11-27T21:56:00.000-08:00

Când lumina zilei scade
Adună-mă Tu, Doamne,
Înmulțește-mă cu Tine
Împarte-mă cu Lumina
Iar restul pune-l deoparte
Pentru o nouă zi
Ca să mă potențez în Tine.

Iar seara, până la culcare
Sporește Tu Doamne lumina din mine
Orice umbră, orice gri, trimite-le in exil
Noaptea ține-mă Tu, Doamne, în brațe
Și trimite-mi Porumbelul
Care-mi va șopti: Te iubesc!

Lenea dulce, lipicioasă

2011-11-19T01:03:00.000-08:00

Orice lucru face ea
Seamănă cu o acadea.

Rețeta?

Se toarnă dorința de lucru
Și se taie la ca-lupul
Se amestecă încet
Cu fluturi de zâmbet
Se lasă o zi două
Și dacă plouă
Se-ascunde lucru-n debara
Până-l găsește altcineva
Ghici cine?

Zări pline de veghe

2011-11-19T00:59:00.000-08:00

Mi-e drumul în cruce
Și nu mai am răscruce
Mi-e mersul șovăielnic
Și pasul târșâit
Uitatul mi s-a rătăcit în zare
Și ochiul mi-e căznit de căutare.

Praful se așează iar de veghe
Și norul alb se scurge pe ecran
Desigur Tu păpușar tenace
Zâmbești imbietor și mă rostești
Pe la răscruci
În zări pline de veghe.

Știi că mă mint zmintit
Dezmințindu-mă de mine!

Fir de iarbă

2011-11-19T00:55:00.000-08:00

Fă-mă Doamne fir de iarbă
Să-ncolțesc printre zăpezi
Unda vântului cea oarbă
Îngroap-o Doamne în livezi.

Dă-mi lumina Ta curată
Ochii să mi-i limpezesc
Fă Tu Doamne de îndată
Semn adânc să mă trezesc.

Pune-mi mâna pe-al meu creștet
Oblojește răni cărunte
Zvântă-mi lacrimile coapte
Fă Tu Doamne ce e drept.

Genunchii fecunzi

2011-11-19T00:47:00.000-08:00

Nopțile îngerii cad
În picături de ploaie
Pe caldarâmul de os

Pe tibie mai în jos
Un vad de gunoaie
Și un iureș de diavoli spre iad

Îndură-te Doamne
De visele nedormite
De coșmaruri bronzate
Binecuvânteaza rogu-Te
Genunchii fecunzi.

Geneză particulară

2011-11-19T00:44:00.000-08:00

Coasta dealului
Mai naștea un pom
După rotunjimea și căldura lui.

Îi mângâia rădăcinile
Iar cerul gelos
Îi desenă ramurile
"Precum în cer așa și pe pământ".

Doamne, de ce nu-i mai faci un copac și văii
Ca să se bucure și râul
Că și el poate fi albastru
La gândul că cerul îi este oglinda?

Elemente

2011-11-19T00:39:00.000-08:00

N-am avut timp
Să-ți fardez cearcănele
Să-ți ung giurgiuvele.

N-am avut loc
Să-ți desenez asimptota
Să-ți dezavuez redingota.

N-am avut apă
Să-ți umezesc bătăturile
Să-ți oblojesc rătăcirile.

N-am avut aer
Să-ți umplu umbrele
Să-ți expir triunghiurile.

N-am avut foc
Să-ți condesez depărtările
Să-ți marchez cărările.

N-am avut lemn
Să te cobor din ceruri
Să te jelesc din ramuri.

N-am avut oțel
Cu care să-ți scot piroanele
Și să-ți protejez picioarele.

Dar Doamne Duhul Tău Sfânt
Le însuflețește pe toate:
În lumina Ta mă scufund!

Exercițiu terestru

2011-11-13T00:00:00.000-08:00

Mi-am luat sufletul în dinți
Cineva îl aruncase în iarbă
Și-mi comanda stringent:
"Adu-mi-l la picior!"

Eu îl priveam pe aruncător
Și mă întrebam:
"Ce vrea cu sufletul la picior?
Doar pușca se așează la picior
În repaus, după prezentarea onorului (sau omorului?)
Mai bine îi aduc o pușcă
Și-l rog să mă înpuște...
Ar fi o situație convenabilă pentru amandoi:

1. El îmi poate preda trupul la morgă
'Accident de lucru' s-ar consemna în catastif...

2. Sufletul, adică Eul cel recuperat
Ar defalca celelalte axe
Ca efect colateral
Dimensiunea timp ar pica în dizgrație
M-aș executa singur
Lăsând doar Lumina să mă decanteze."

Azil

2011-11-12T23:43:00.000-08:00

Timpul s-a oprit la fereastră
Și privește din scaunul cu rotile
Lumea de dincolo:
Parcul, copacii, copiii care se zbenguie.

Între filele de album
Stau cuminți amintiri
O femeie în halat alb
Răsfoiește răvășită
Deschide fereastra
Gărgărița își găsește adăpost
Între frunzele îngălbenite.

Din scaunul cu rotile
Anii privesc alte ferestre
În spatele cărora
Pielea străpezită
Își caută un altar.

"Aşternutul picioarelor lui"

2011-08-06T06:23:00.000-07:00

Îţi simt picioarele
Când mă predau Ţie
Şi mă decojez de ultima certitudine
Îţi cuprind mădularul
Precum copilul ruşinos gamba mamei
Şi-mi spui că în mine
Tu te simţi mai mare
Şi ar mai fi loc
Pentru alte ramuri
Şi pentru frunze noi.

"Asternutul picioarelor lui", Biblie, Matei 5,35

Nu ştiu

2011-08-06T06:20:00.000-07:00

Nu ştiu dacă timpul muşcat
Înseamnă cunoaştere
Nici dacă aşteptarea are gust de cucută
N-am nici măcar un butoi
În care să pun la murat aşteptări
N-am curea la bici pentru dorinţe bicisnice
Nu ştiu când va cădea mărul
Şi va muşca gravitaţia.

Iarnă

2011-08-06T06:17:00.000-07:00

Anul e crud
Nu trebuie să-i curăţ coaja
Aş putea muşca din el câte o lună
Dar soarele va rămâne mereu întreg.

Urmele sălbăticiunilor
Desenează cuneiforme
În albul intact.

Fulgii aşezaţi în straturi arheologice
Absorb orice zgomot.

E o linişte îngheţată
Doar o respiraţie
Şi ochiul avar.

Ion

2011-08-06T06:10:00.000-07:00

Ce-i al tău e pus deoparte
Dragostea nu are toarte.

Cerul este mai albastru
Deocheat de un sihastru.

Brazii nu se mai aud
De când norii merg spre sud.

Râul iute muşcă malul
De din jos scânceşte valul.

Murgul plânge în căpăstru
Că s-a dus Ion al nostru.

Mitul

2011-08-06T06:03:00.000-07:00

M-ai aşezat în poveste
Mi-ai citit rolul
Şi m-ai trimis să ucid balaurul.

Nu ştiam mânui spada
Doar basmaua ta mă apăra
Şi-mi oblojea vitejia.

Luceau stelele nenumărate
Iar luna îţi stătea în poală
Uscată de-atâtea puţuri.

Şi mă dojeneai că te-am uitat
Printre ramuri de veghe
Care-mi crescuseră de când te-am părăsit

Apoi mi-ai arătat copilul
Ce-mi crescuse până la inimă
De când rătăceam departe de cruce.

PORTRET LIRIC: UN POET VINOVAT DE NEVINDECARE – ALEXANDRU DRĂGHICI

2011-03-20T23:51:00.000-07:00

Cezarina Adamescu

Un cântec franţuzesc este intitulat „La maladie d’amour” şi, într-adevăr, iubirea poatre deveni o maladie, de care unii nu se vindecă niciodată şi o poartă cu ei pretutindeni.

Şi Poezia, mai bine zis, starea de graţie poetică poate fi o maladie genetică, pe care o ducem în sânge şi-n oxigenul care urcă şi coboară prin toate fibrele. Un poet „vinovat de nevindecare” de astfel de maladie - este şi Alexandru Drăghici. El poartă poezia pe dinlăuntru, ca pe o povară dulce, ca pe o cruce asumată şi urcă muntele cu ea fără ostenire. Iar dacă se întâmplă să se trezească din nou la poalele muntelui, o ia de la început cu urcuşul.

Un poet care exprimă sintetic în poeme de scurtă respiraţie, ceea ce alţi confraţi nu reuşesc în kilometri de versuri cu încărcături inutile.

Poemele din acest consistent grupaj, aduc un suflu înnoitor creaţiei de până acum a lui Alexandru Drăghici.

Versul elevat, exprimarea fluidă, limpede, aidoma curgerii râului abia izvorât din munte, cu apă spartă-n fărâme cristaline susurând vesel prin verdele crud al ierbii, iată elementele principale ale liricii lui Alexandru Drăghici. Elementele primordiale, vitale, care subsumează ceea ce se numeşte existenţă în natură, sunt şi elemente de construcţie lirică: pământul, Mama Gee, apa, aerul, natura cu toate fenomenele şi făpturile sale, se întâlnesc şi se armonizează întro alcătuire rotund planetară, în formă de inimă. Şi ca o încununare a vieţii, în spaţiul vizual, dar mai cu seamă în cel lăuntric, „Cuvântul/ acest virus adormit” care face din om „Axonul / altui gând, mai mare / fără graniţe” (Memă) – cu singura condiţie de a fi, sau măcar a tinde să fie: „Eu, tu, el şi ea, doar unul”(Memă).

Nu lipsesc: arătura reavănă, „ceaţa fără început”, lupii flămânzi adulmecând, întunericul întărâtat care se luminează, dar şi elemente livreşti precum: flori împăiate, câmpia înfiorată, lumina trezită, licurici stingheri, tăceri care prind rădăcini, ploi cu absenţe reci, ploaia roz, un „cer fluid” care „se odihneşte în noaptea amforei” un „soare albastru” spre care tânjeşte poetul, elemente poetice constructive ale edificiului interior. În acest univers, clădit cu migală, prin simbolism şi corespondenţele baudelaire-iene, starea poetului se accentuează până aproape de paroxism, până aproape de limita suportabilului: „Loveam cu fruntea / Oblonul tras peste soare / Nu-ţi mai simţeam inima / Nu-ţi mai puteam îmblânzi temerile. // Vopsiseşi cerul în negru / Şi din el ţâşnea un fir de lumină / Acolo unde o stea / Se îngâna cu mine / Cel vinovat de nevindecare. (Nevindecare).

În acest continuu miraj existenţial, întrerupt doar de coşmare, poetul dă formă, numeşte, alcătuieşte, edifică fiinţe şi stări. Toate acestea ca un dar suprem, pe care-l face semenului său, ca un adevărat co-participant la creaţie, în profundă nevoiţă de reciprocitate şi armonie, de empatie şi corespondenţă în altă fiinţă ”Îţi dăruiesc limitele mele / Sporeşte-le! / Defineşte-mă,/ Ajută-mă să fiinţez!” (Dar.) Ce poate fi mai stimulativ pentru un om decât să ştie că ia parte la actul de creaţie însuşi?

Valorile morale pe care poetul pune accent în toate poemele sale, sunt mai mult decât codul etic existenţial, sunt norme autoimpuse peste care onoarea şi demnitatea umană nu pot trece.

Un jind fără saţiu răzbate în vers, ca pentru o stare care nu se va mai întoarce niciodată, îl încearcă atunci când poetul rememorează clipele fericite când mama îl adormea pe picioare, în cântec de leagăn, alungându-i gândul cel rău şi coşmarurile. „Închid ochii în miez de zi / Soarele îmi usucă coşmarurile / Şi dorm din nou fericit / Ca atunci mamă / Când mă legănai pe picioare / Şi aşteptai cu jind / Bărbaţii / Care nu au ştiut să te iubească”.

Ca orice poet, Alexandru Drăghici vede ceea ce noi, oamenii obişnuiţi nu vedem, nici cu ochelari, nici cu ochiul liber, aude, ceea ce noi, îndeobşte nu auzim, simte, ceea ce noi nu simţim, cu o acuitate maximă şi cu acel soi de dioptrii pentru suflet specifice ochiului pineal care vede chiar şi atunci când e închis. Pământul poate fi pentru el o “pernă blândă”; “cerul –plapumă străvezie, albastră/ însămânţat cu vulturi şi ciocârlii”. Spicele devin complice şi ascund ceea ce e de găsit, până când albastrul e dat la o parte şi în rodul verde al grâului încins cu macii iubirii, cei doi pot alcătui din nou, acel rotund în acordurile ariei sublime ale “visului rătăcit în culori” (Cîmpia înfiorată).

Nu lipsesc nici viziunile suprarealiste ale lui Dali, ceasurile sale lichide şi femeile cu chip ciudat din care, Poetul, fascinat de miracolul facerii, zugrăveşte portretul femeii iubite, împlinite prin naşterea de prunci: “Femeia din vis: Actul I/ Femeia care nu născuse / Şi nu avea abdomen / Se plimba cu mine de mână / Şi îmi spunea / Că împreunarea fără copii / Este o nuntă fără îngeri. // Actul II / Din grajd apăru altă femeie, / În trupul său o gaură / Precum broasca unei chei,/ Prin care se strecura lumina. // Durerea şi spaima din ochii mei / Le alintă cu un zâmbet tremurând: / „Eu am născut un copil / De aceea a rămas locul acesta gol”. // Actul III / Dali râdea în hohote, / Farsa îi reuşise / Aruncă după mine / Cu limbi de ceas, / Şi îmi priponi cerul albastru pe umeri. // Actul IV / M-am trezit singur./ Patul era gol, / Tu plecaseşi la miezul nopţii / Şi luaseşi găurile şi cheile cu tine”.

Realismul magic, starea de oniro-luciditate, proprii stării de inspiraţie daimonică, prezente în mod expres, dau consistenţă gândurilor abia înfiripate, prefăcându-le în ninsoare poetică. De asemenea, spiritul ludic transformă textele în adevărate jocuri inteligente de cuvinte în care metafora este la loc de cinste.

Expresia împlinirii prin dragoste este evidentă în poemul “Pârguire” în care poetul, argumentând, îşi exprimă crezul de viaţă, acel modus vivendi care-i tutelează toate sentimentele şi trăirile: “Pârguire: „Da Du nun, mein Sohn, von deinen Fesseln befreit bist” / Jacomotus, Abrahamus sacrificans / Ce caut în chipul unei femei, / În trupul mlădios al unei plante? / Contopirea cu partea mai mare din mine / La care încă n-am ajuns? / Cândva întregit, să evadez din timp / Luminei ce mă pârguie / Să-i sărut marginea mantiei / Cu care mă ocroteşte, / Mai ales în întuneric”. Aici este o probemă mai degrabă filozofică, este vorba de căutarea de sine în celălalt.

Conştient de rosturile ancestrale ale firii, de planul lui Dumnezeu care pe toate le-a făcut bune dintruînceput, poetul punctează, în adâncimea legilor morale şi a Decalogului, rolul firesc al fiecărui om pe pământ, acela de a aduce pe lume fii, de a-i creşte, pentru ca în cele din urmă, să recurgă la ajutorul lor, când rolurile se inversează şi copiii au grijă de părinţi, firesc, aşa cum curge sângele-n vene şi apa izvorăşte din pământul uscat. Toate acestea rostite foarte frumos în poemul “Dumnezeu”: Sărmanii părinţi / Pe care îi cresc copiii. // Duioşii bunici / Pe care îi leagănă în braţe nepoţii. // Fericiţi părinţii / Care îşi leagănă copiii. // Duioşi nepoţii / Pe care îi cresc bunicii. // Iar tu înger / Ce creşti lumina / Cine te leagănă / Când ţi-e dor de copii, părinţi şi bunici?”

Pastelul “Vara” – este o dovadă grăitoare a iubirii sale de natură: ”Nu ştiu să fi simţit parfumul / De flori ce se rugau la soare/ Nu cred să fi zărit albastrul / Ce căuta sub nori o alintare. // Râul şuşotea mieros cu răcoarea blândă / Malurile se ostoiau sub sălcii de osândă / De o pedeapsă aspră, de-o vară crescândă / Privirea se-odihnea avid pe verdele la pândă”.

Şi simţământul sacru transpare în multe versuri precum acestea: ”În biserică un om se roagă / Să crească sămânţa dintre vorbe / Să fie inundat de dragoste şi de verde: / În arca lui e loc destul”(Biserica).

De fapt, autorul doreşte să spună că biserica, dincolo de ziduri, e formată din oameni care alcătuiesc Trupul lui Cristos. Este fărâma de divinitate din sufletul fiecăruia. Şi de cum îi îngăduie să iasă la lumină, aşa va avea parte de harul divin.

În alt poem suntem martori poftiţi în laboratorul de creaţie al autorului, care se confesează privitor la travaliul liric. E un fel de „căutare a tonului” – nichitastănescian şi nici nu s-ar putea altfel, pentru că, însăşi creaţia este o trudă şi o jertfă, dincolo de adierea inspiraţiei: „Iluzia : Şterg femeia / Pun fraza la singular / Rup fotografia / Păstrez jumătatea acceptată / Cenzurez frazele către tine / Pentru ca tu să crezi / Că eşti unica / Şi singurul rug din viaţa mea./ Ma obligi să mint cu consecvenţă / Să-ţi îndop iluzia / Care devine tot mai obeza: / Finalul saltului mortal este previzibil”.

Din toate acestea nu lipseşte aura de mister a creaţiei propriu-zise.

O notă aparte o fac aceste „Miniaturi” (Alexandrine) – frumos spus! - care sunt respirări, blitz-uri poetice în spiritul micro-poemelor nipone cu formă fixă în care spiritul primează, dar şi jocurile muzicale de cuvinte în care eufonia joacă un rol însemnat. Iată câteva: „III Vârtejul de lumină / Este o stamină / Cu parfum de raze / Şi gust de oaze”; “IV Liniştea din gol / Vine din subsol / Şi mă îmbăiază / Şi mă-nlăcrimează”, iar acesta are tentă sacră: “V Dedesupt de cale / Despuiat de zale / Gol şi luminat / Fiul lăcrimat / Ridicat pe cruce / Respirat în răscruce / Expirat în vers / Căci el ne-a ales.”

Printre aparentele versuri facile, ritmate şi rimate, se strecoară subliminal idei remarcabile.

Tot predispusă spre meditare este şi micro-poezia: „Punct”: Ai ales /
Pentru a pune / Între noi / Trei puncte.../ Timpul va şterge/ Probabil două”.

Foarte interesante corespondenţele simboliste din poemul „Policromă”, unde aflăm o „ploaie roz”; un „soare albastru”; şi unde, mărturiseşte autorul: „Îmi port paşii prin iarba roşie / Îmbibată de sângele clipelor inutile / Respir aerul violet al zilei abia înmugurite / Portocalie mi-e speranţa din cocon / Şi-aştept să zbată din aripi. // Pe fundalul scenei, umbra albă / A actorului chinuit de versurile negre /Pe care le-a uitat. // Mut şi nemişcat îşi declamă rolul / Prin prisma secundei îmi ţipă tăcerea”. Foarte reuşită această poezie.

Remarcabilă şi cu totul surprinzătoare este şi poezia “Nu te aştept” – care oglindeşte starea singurătăţii-împreună, dincolo de paradoxurile vieţii în doi: “Ne vom lepăda de noi înşine / Vom da la schimb trecutul pe viitor / Te voi spăla cu lacrimile mele/ Te voi decoji de absenţele mele / Până mă vei vedea doar pe mine în tine. / Te voi îmbrânci în viaţă/ Să trăieşti tu în locul meu / Iar eu te voi privi mereu / De dincolo de timp / Rugându-mă / Să îţi primeşti cartela de eternitate / Lasă-ţi timp… nu te aştept!”

Motivul păcatului originar este prezent în acest grupaj liric, tratat excelent în ipostaza unui cuplu care, aidoma lui Daphnis şi Chloe, experimentează cunoaşterea, la fel cum protopărinţii au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului: “Adam şi Eva: Goi ne scăldam în mare / Nu aveam nici o scuză / Totul fusese spus / Consumat, băut şi fumat / Nu regretam Paradisul furat / Chiar şi şarpele Cunoaşterii/ Se dăduse bătut / Dezarmat de tăcerea noastră./ Ruşinea avea gustul amar / Al mărului originar / Rutina măcina cu pietrele-i de moară / Nisipul fin al clipelor netrăite. Începutul nu-l făcusem: / Să ne iertăm că ne-am cunoscut”.

Aici iubirea este exaltată la înălţimile divine ale sentimentului.

Este un text de o puritate şi de o pudoare fără de margini, comparative cu mâzga vulgarităţii şi a obscenităţilor care inundă tarabele literaturii actuale, transformând în kitsch sentimentul cel mai pur pe care Dumnezeu l-a pus cap al tuturor virtuţilor: Iubirea. Într-un fel, textul aminteşte de poemul lui Cezar Ivănescu “Amintirea Paradisului”.

Şi iată că dragostea poate fi şi spinoasă şi se poate ofili lesne, dacă nu-i hrănită şi udată cu apa proaspătă a dovezilor şi a faptelor: „Dragostea spinoasă : Dragostea mea pentru tine-i spinoasă / Dar dacă-i priveşti floarea / Vei descoperi o simetrie pufoasă / Schimbă-i apa mereu/ Când privirea-mi nu te mai cuprinde”.

Altăoară, cuplul seamănă cu cel al pescăruşilor credincioşi, fraţi ai navigatorilor, care se avântă în siajul vaporului, însoţind marinarii pentru a dobândi hrana necesară: ”Fără cuvinte te priveam / Ca o secţiune / În trecerea mea prin viaţă / Tu şi eu / Şi pescăruşii speriaţi / De tăria adevărului / Pe care îndrăzneam / Să îl inspir.” (Definiţia lacului).

Însă şi iubirea poate obosi şi căuta subterfugii: „Iubirea ta va căpăta curând alt chip/ Sânul tău va găsi adăpost”.(Dezlegare).

Uneori e derută în paradis, şi dezamăgirea, dezesperarea se lăţesc şi iau chipuri coşmareşti: “Cer fluid se odihneşte în noaptea amforei / Privirea se adapă din întuneric / Nici o stea pe cerul de lut / Întinzi braţele către luna/ Atât de aproape / Răceala apei te sperie / Faci mâinile căuş / Să bei luna din adâncul încercuit // Printre degete nu curge lumină / Doar apa lunatecă // Cerul tulburat îşi caută netezimea / Cioburi de lună se regăsesc / În sfera perfectă noctambulă. (Cioburi de lună).

Poetul se mărturiseşte în cele din urmă dornic de a-şi prinde „eul primar” – şi de a-i cerceta adâncurile. E un fel de întoarcere, de Hiperboree, acel da-sein –în locul de unde survine fiinţa. „Vânătoare: Încordat stau la pândă/ Să-mi prind eul primar de grumaz / Să îi sorb secunda caldă. // Apoi să îmi agăţ şabloanele în cui / Şi să las în urmă pleiada/ De cruciaţi ai rătăcirilor mele. (Vânătoare).

Conştient de povara poetică pe care o poartă, aşa cum am amintit la început, ca pe o cruce, Alexandru Drăghici a ales să-şi manifeste trăirile în Cuvântul peren, cel care va rămâne după ce totul va fi dat uitării. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.

CEZARINA ADAMESCU, www.agero-stuttgart.de

14 martie 2011

Crescendo

2011-03-11T10:03:00.001-08:00

Lui Keith Jarrett

Alergam pe arătura reavănă
Prin ceaţa fără început
Pe umeri purtam fluturi
Înfipţi cu ace de insectar
Simţeam lupii flamânzi
Cum mă adulmecau
Din depărtare.

Aruncam cu piane înapoi
Şi lupii începeau să improvizeze
Un ritm obstinant, în crescendo
Notele flămânde mă hăituiau
Şi geamătul, precum un orgasm vertical
Sincroniza cerul cu pământul.

Memă

2011-03-11T10:02:00.004-08:00

Cuvântul: acest virus adormit

Infestează gânduri

Şi incinge fraze.

Urechea îl inspiră

Ochiul îl umezeşte

Şi face din mine,

Uneori

Axonul altui gând, mai mare

Fără graniţe

Eu, tu, el si ea, doar unul.

Dar

2011-03-11T10:02:00.002-08:00

Te-adulmec la hotarul epidermei
Îţi dau formă, te numesc
Ochiul se îmbată cu tine
Întunericul întărâtat se luminează.

Te ştiam, dar nu aşa de concret,
Aşa de dureros de fierbinte.

Îţi dăruiesc limitele mele
Sporeşte-le!
Defineşte-mă,

Ajută-mă să fiinţez!

Sens unic

2011-03-11T10:02:00.000-08:00

Jurământul, ştreang în jurul gâtului
Iar tu, călău exemplar
Împingi imperceptibil
Ultimul obstacol
În calea gravitaţiei
Care îmi va reteza
Ultima respiraţie.

***

Închid ochii în miez de zi
Soarele îmi usucă coşmarurile
Şi dorm din nou fericit
Ca atunci mamă
Când mă legănai pe picioare
Şi aşteptai cu jind
Bărbaţii
Care nu au ştiut să te iubească.

Nevindecare

2011-03-11T10:01:00.003-08:00

Tăcerea ta prindea rădăcini
Ploua cu absenţe reci,
Cu flori împăiate,
Şi cu licurici stingeri.

Loveam cu fruntea
Oblonul tras peste soare
Nu-ţi mai simţeam inima
Nu-ţi mai puteam îmblânzi temerile.

Vopsiseşi cerul în negru
Şi din el ţâşnea un fir de lumină
Acolo unde o stea
Se îngâna cu mine
Cel vinovat de nevindecare.

Câmpia înfiorată

2011-03-11T10:01:00.001-08:00

Lanuri înalte de grâu
Ne şopteau la urechi
Un cântec în octave roşii.

Alergam după tine
Chicoteam ştrengăreşte
Şi dintr-o dată
Te-ai lăsat să cazi.

Pământul ţi-era pernă blândă
Cerul, plapumă străvezie, albastră
Însămânţat cu vulturi şi ciocârlii.

Te strigam
Iar spicele complice
Te ascundeau în rodul încă verde
Înfiorată aşteptai
Să dau albastrul la o parte
Să te acopăr cu trupul fierbinte
Buzele sa le înroşesc cu petale de maci
Vulturii sa îi arunc înapoi în cer
Ciocârliile să ţi le aşez în păr
Vrăjite de ochii tăi albaştrii
Să cânte din nou
Aria visului rătăcit în culori.

Visul fără

2011-03-11T10:00:00.003-08:00

Visul fără dinţi în gură
Am să-l îngrop sub zgură
Visul acesta fără păr
Am să-l iau în răspăr
Visul acesta fără ochi
Am să-l descânt de deochi
Visul acesta fără nas
Este copil de pripas
Visul acesta fără picioare
Se-odihneşte la izvoare
Visul acesta e calic
E peltic si catolic.

Visul acesta însetat
Vine tiptil pe-nserat
Şi m-aruncă-n închisoare
Mâine o să fie iarăşi soare.

Femeia din vis

2011-03-11T10:00:00.001-08:00

Actul I
Femeia care nu născuse
Şi nu avea abdomen
Se plimba cu mine de mână
Şi îmi spunea
Că împreunarea fără copii
Este o nuntă fără îngeri.

Actul II
Din grajd apăru altă femeie,
În trupul ei o gaură
Precum broasca unei chei,
Prin care se strecura lumina.

Durerea şi spaima din ochii mei
Le alintă cu un zâmbet tremurând:
„Eu am născut un copil
De aceea a rămas locul acesta gol”.

Actul III
Dali râdea în hohote,
Farsa îi reuşise
Aruncă după mine
Cu limbi de ceas,
Şi îmi priponi cerul albastru pe umeri.

Actul IV
M-am trezit singur.
Patul era gol,
Tu plecaseşi la miezul nopţii
Şi luaseşi găurile şi cheile cu tine.

Pârguire

2011-03-11T09:59:00.003-08:00

„Da Du nun, mein Sohn, von deinen Fesseln befreit bist” Jacomotus, Abrahamus sacrificans
Ce caut in chipul unei femei,
În trupul mlădios al unei plante?
Contopirea cu partea mai mare din mine
La care încă n-am ajuns?
Cândva întregit, să evadez din timp
Luminei ce mă pârguie
Să-i sărut marginea mantiei
Cu care mă ocroteşte,
Mai ales în întuneric.

Gravitaţie de toamnă

2011-03-11T09:59:00.001-08:00

Am căzut
M-am împiedicat
De privirea ta
De lumina trezită.

M-am ridicat
Şi m-ai privit
Din nou,
Căldura din ochi
Mă dezgheţa,
Crizanteme răsăreau
Acolo unde mă căzuseşi.

Mi-ai întins cândva mâna

Ochii au început să povestească

De aşteptarea grea

De crizantemele care implorau

Să iasă la lumină

De iubirea

Care începea să se pârguie

Şi de teama

Că mărul aproape copt

Va pica pe pământ

Şi nici un bărbat

Nu va muşca din el.

Frunzele cădeau

Culorile zăceau

Pe pământ

Dulce-acrişor

Era gustul

Buzelor tale.

Dumnezeu

2011-03-11T09:58:00.005-08:00

Sărmanii părinţi
Pe care îi cresc copiii.

Duioşii bunici
Pe care îi leagănă în braţe nepoţii.

Fericiţi părinţii
Care îşi leagănă copiii.

Duioşi nepoţii
Pe care îi cresc bunicii.

Iar tu înger

Ce creşti lumina

Cine te leagănă

Când ţi-e dor de copii, părinţi şi bunici?

Depănare

2011-03-11T09:58:00.003-08:00

M-ai orbit

Cu-o bomboană în cireaşă

Şi cu-o ceaşcă cu angoasă

Ţi-am netezit părerile

Şi-am depănat pe din doi

Durerile şi îngrijorările

Sufletul l-am destrămat

Şi-napoi l-am tricotat

Eu pe dos şi tu pe faţă

Tu în sus şi eu în transă.

Vara

2011-03-11T09:58:00.001-08:00

În lanţ am priponit privirea
Păştea domol şi rumega plăcerea
În lanuri ciocârliile căutau răcoarea
Iar vânătorii scrutau nătâng toată zarea.

Nu ştiu să fi simţit parfumul
De flori ce se rugau la soare
Nu cred să fi zărit albastrul
Ce căuta sub nori o alintare.

Râul şuşotea mieros cu răcoarea blândă
Malurile se ostoiau sub sălcii de osândă
De o pedeapsă aspră, de-o vară crescândă
Privirea se-odihnea avid pe verdele la pândă.

Mărţişor

2011-03-11T09:57:00.004-08:00

Îţi trimit un mărţişor
Să te pupe pe căpşor
Un buchet de ghiocei
Să-ţi ţină loc de cercei
O mână de viorele
Să te dai prin păr cu ele
Un convoi de mămăruţe
Să te-ajute să faci cruce
Oftatul să ţi-l gonească
Soarele să-l adăpostească
Sub pleapele ochilor
În inima viselor.

Biserica

2011-03-11T09:57:00.002-08:00

Turnurile roşii ale bisericii
Semne de carte pe cerul albastru
Timpul se admiră în cadranul ceasului din turn
Acele lui se prelungesc până în cer
Şi despart norii de ape
Adună stelele în constelaţii.

În biserică un om se roagă
Să crească sămânţa dintre vorbe
Să fie inundat de dragoste şi de verde:
În arca lui e loc destul.

Iluzia

2011-03-11T09:57:00.000-08:00

Sterg femeia
Pun fraza la singular
Rup fotografia
Păstrez jumătatea acceptată
Cenzurez frazele către tine
Pentru ca tu să crezi
Că eşti unica
Şi singurul rug din viaţa mea.
Ma obligi să mint cu consecvenţă
Să-ţi îndop iluzia
Care devine tot mai obeza:
Finalul saltului mortal este previzibil.

Zvâcnet

2011-03-11T09:56:00.003-08:00

Crisparea dintre aripi
Se scurge printre ramuri
Se-ncheagă-n straturi albe
Se taie la calup
Se spală cu ea norii negrii
Până se-nălbesc
Şi stropii ploii
Se scurg printre ramuri
Până îmi înverzesc aripile.

Gărgăriţa

2011-03-11T09:56:00.001-08:00

Te-ai rătăcit între aceşti pereţi
Lipită de geam priveşti copacii
Dar drumul ţi-e curmat
Nici zborul nu-l poate deschide.

Te privesc şi încep să-ţi înţeleg nedumerirea
Te prind în palmă
Te zbaţi cu deznădejde
Deschid fereastra, desfac palma
Te-arunc şi în cădere
Îti deschizi aripile.

În zbor îţi regăseşti zarea
Şi-n primul copac faci un popas
Caldă ţi-a fost închisoarea
Verde ţi-e insula de pripas.

Miniaturi II

2011-03-11T09:55:00.001-08:00

Această şurubelniţă
Ca o urechelniţă
Este o găselniţă
Ca o cădelniţă.

II
Lumânarea
Găsi cărarea
Sfâşie zarea
Desfundă urechea
Şi-mi cântă perechea.

III
Vârtejul de lumină
Este o stamină
Cu parfum de raze
Şi gust de oaze.

IV
Liniştea din gol
Vine din subsol
Şi mă îmbăiază
Şi mă-nlăcrimează.

V
Dedesupt de cale
Despuiat de zale
Gol şi luminat
Fiul lăcrimat
Ridicat pe cruce
Respirat în răscruce
Expirat in vers
Căci el ne-a ales.

Întâlnire

2011-03-11T09:54:00.003-08:00

M-ai orbit
Cu-o bomboană în cireasă
Şi c-o ceaşcă de angoasă
Ţi-am netezit un pic părerile
Şi-am depănat pe din doi îngrijorările
Sufletul l-am destrămat
Şi-napoi l-am tricotat
Eu pe dos şi tu pe faţă
Tu în sus şi eu în transă.

Punct

2011-03-11T09:54:00.001-08:00

Ai ales
Pentru a pune
Între noi
Trei puncte...
Timpul va şterge
Probabil două.

Policromă

2011-03-11T09:53:00.002-08:00

Ploaia roz mă pătrunde până la piele
După un soare albastru tânjesc
Să-mi evapore tristeţea ta inflaţionară
Care mi s-a colcăit printre gânduri.

Îmi port paşii prin iarba roşie
Îmbibată de sângele clipelor inutile
Respir aerul violet al zilei abia înmugurite
Portocalie mi-e speranţa din cocon
Şi-aştept să zbată din aripi.

Pe fundalul scenei, umbra albă
A actorului chinuit de versurile negre
Pe care le-a uitat.

Mut şi nemişcat îşi declamă rolul
Prin prisma secundei îmi ţipă tăcerea.

Nu te aştept

2011-03-11T09:53:00.000-08:00

Ne vom lepăda de noi înşine
Vom da la schimb trecutul pe viitor
Te voi spăla cu lacrimile mele
Te voi decoji de absenţele mele
Până mă vei vedea doar pe mine în tine.
Te voi îmbrânci în viaţă
Să trăieşti tu în locul meu
Iar eu te voi privi mereu
De dincolo de timp
Rugându-mă
Să îţi primeşti cartela de eternitate
Lasă-ţi timp… nu te aştept!

Adam şi Eva

2011-03-11T09:52:00.003-08:00

Goi ne scăldam în mare
Nu aveam nici o scuză
Totul fusese spus
Consumat, băut şi fumat
Nu regretam Paradisul furat
Chiar şi şarpele Cunoaşterii
Se dăduse bătut
Dezarmat de tăcerea noastră.
Ruşinea avea gustul amar
Al mărului originar
Rutina măcina cu pietrele-i de moară
Nisipul fin al clipelor netrăite.
Începutul nu-l făcusem:
Să ne iertăm că ne-am cunoscut.

Dragostea spinoasă

2011-03-11T09:52:00.001-08:00

Dragostea mea pentru tine-i spinoasă
Dar dacă-i priveşti floarea
Vei descoperi o simetrie pufoasă
Schimbă-i apa mereu
Când privirea-mi nu te mai cuprinde.

Graniţa

2011-03-11T09:51:00.003-08:00

Grănicerul
Cu degetul pe trăgaci
Ţinteşte păsările
Care îndrăznesc
Să treacă graniţa.
Se face întuneric în tine
Dorul de casă ţi-l pui la uscat
Între două file de carte îngălbenite
Aştepţi să se facă lumină
Să cauţi trupurile fără viaţă
Răstignite de-a lungul graniţei înroşite
Şi nici o urmă în praful răbdător.

Definiţia lacului

2011-03-11T09:51:00.001-08:00

Secundele cădeau peste lac
Vîrfuri de stuf urcau către cer
Primăvara se afla pe celălalt mal
Vântul rece răscolea amintiri
Şi viscolea absenţele tale
În anotimpul închisoare.

Pe celalalt mal, în depărtare, un far
Îmi făcea semn să mă apropii de tine
Să te salvez din aşteptare.

Fără cuvinte te priveam
Ca o secţiune
În trecerea mea prin viaţă
Tu şi eu
Şi pescăruşii speriaţi
De tăria adevărului
Pe care îndrăzneam
Să îl inspir.

Miniaturi (Alexandrine)

2011-03-11T09:50:00.001-08:00

I
Lumânarea
Găsi cărarea
Sfâşie zarea
Desfundă urechea
Şi-mi cântă perechea.

II
Vârtejul de lumină
Este o stamină
Cu parfum de raze
Şi gust de oaze.

III
Liniştea din gol
Vine din subsol
Şi mă-nlăcrimează
Şi mă îmbăiază.

IV
Dedesupt de cale
Despuiat de zale
Gol şi luminat
Fiul lăcrimat
Ridicat pe cruce
Respirat în răscruce
Expirat in vers
Căci el ne-a ales.

Război în întuneric

2011-03-11T09:49:00.003-08:00

Baionetele soldaţilor îmi despică urechile
Un vânt metalic, vertical
Amputează peisajul în ochiul meu speriat
În pământ m-aş ascunde
În casa cârtiţei mi-aş întinde patul puştii.

Adorm
Noaptea îmi încătuşează pleoapele
Flăcări străpung întunericul
Când zăpezile se înmoaie
Îngerii intră în cadenţă.

Muţenie

2011-03-11T09:49:00.001-08:00

Tatălui meu i-au pierit cuvintele
Din senin
Acum se roagă
Să-i fie mersul caolin
Şi zâmbetul clandestin

Nu l-am auzit decât odată
Când mi-a spus în şoaptă
Că El mă aşteaptă

Urechile mi le-am astupat cu ciudă
Le-am sigilat cu o tăcere nudă

Îi citesc cuvintele des-păr-ţi-te de clipiri
În sfârşit este un copil.

Dezlegare

2011-03-11T09:48:00.002-08:00

Femei încolonate aşteaptă
Să îţi dezleg nodul şorţului
Să te invit la joc
Flori de iasomie să îşi pun în păr.

Lipsesc nopţile
Perna îţi este neagră
Dar nu sunt eu cel ales
Iubirea ta va căpăta curând alt chip
Sânul tău va găsi adăpost.

Cioburi de lună

2011-03-11T09:48:00.000-08:00

Cer fluid se odihneşte în noaptea amforei
Privirea se adapă din întuneric
Nici o stea pe cerul de lut
Întinzi braţele către luna
Atât de aproape
Răceala apei te sperie
Faci mâinile căuş
Să bei luna din adâncul încercuit

Printre degete nu curge lumină
Doar apa lunatecă

Cerul tulburat îşi caută netezimea
Cioburi de lună se regăsesc
În sfera perfectă noctambulă.

Insolenţa

2011-03-11T09:46:00.002-08:00

Insolenţa rapace
Cu care trăgeai
Cortina peste soare
Şi învăluită în întunericul adulter
Mă târai în patul tău
Să îţi arăt
Cât de mult te doresc.
Ca mai apoi furioasă
Să mă alungi
De lângă tine
Ca să nu ţi se facă iarăşi sete de mine.
Şi mă lăsa-i aşa
Să mă sufoc
În răpăitul secundelor
În care nu te vedeam
Nu te pipăiam
Nu te pătrundeam.

Iarna

2011-03-11T09:46:00.000-08:00

Iarna albă şi blândă
Ne ţinea pe genunchi
Depărtările perpendiculare.

Vise se ciocneau
Sloiuri de gheaţă, plăpânde.

Vânătoare

2011-03-11T09:45:00.000-08:00

Încordat stau la pândă
Să-mi prind eul primar de grumaz
Să îi sorb secunda caldă.

Apoi să îmi agăţ şabloanele în cui
Şi să las în urmă pleiada
De cruciaţi ai rătăcirilor mele.

Înfiorat

2011-03-11T09:43:00.000-08:00

Încerc să te trădez uitării
Şi lupt stângaci cu amintirile
Îmi ridic privirea din pământ
Şi mi-o sprijin de razele soarelui
Mă mişc mecanic
Precum un rac către trecut
Doar gâtul mi se ascunde înfiorat
Sub platosa sărutului tău catifelat.

Fractal

2011-03-11T09:31:00.000-08:00

Această epidermă fină mă doare
Barieră în forările mele perseverente
Te mângâi, pe suflet te sărut
Şi în lichidul dintre noi
Întrezăresc fractalul excomunicării noastre.