Ca o briză

Îmi deschid sufletul
Nu mai am răbdare
Aștept să vii
Să mă reînvii
Ești ca un vânt neașteptat
Ca o briză binefăcătoare
Care se odihnește peste mine.

Și sufletul meu vrea să strige
Se reînnoiește sub umbra Ta
Și sufletul meu vrea să zboare cu Tine
Pentru că știe că Tu vei veni.

Spiritul lui Dumnezeu mă umple

Ca un fluviu care îmi liniștește setea
Și pacea lui Iisus
Se așează asupra mea.

Și briza Duhului Sfânt adie lin
Îmi curăță și îmi distilează sufletul
Mă face un fluid pentru puterea din Iisus.

Tu ești stânca mea

Imagini perindă în zgomot de roți
Răbdarea este a Ta Doamne,
Și Tu mi-o dăruiești cu ardoare

Pelinul crește pe marginea drumului
Dar Tu mi-amintești de harta Ta pentru mine
Grâul a fost secerat de mașini
Strugurii se coc înainte de vreme
Vulpile fură în nopți cu lună
Mustul dulce și se înhaită cu lupii

Oh, Doamne, în casa Ta
Oameni înfierbântați deschid ferestre
Răcoarea nu este de la Tine
Căci dragostea a amorțit în multe suflete

Tu ești stânca mea
Când puhoaiele amenință să mă înghită
Tu vorbești în mine Iisuse
Și puterea Ta îmi îndreaptă spinarea
Când sunt slab și șovăielnic

Te preamăresc Doamne
Și îți mulțumesc
Că mă iubești necondiționat
Pentru totdeauna.

Fir de iarbă

Fă-mă Doamne fir de iarbă
Să-ncolțesc printre zăpezi
Unda vântului cea oarbă
Îngroap-o Doamne în livezi.

Dă-mi lumina Ta curată
Ochii să mi-i limpezesc
Fă Tu Doamne de îndată
Semn adânc să mă trezesc.

Pune-Ți mâna pe-al meu creștet
Oblojește răni cărunte
Zvântă-mi lacrimile coapte
Fă Tu Doamne ce e drept.

Genunchii fecunzi

Nopțile îngerii cad
În picături de ploaie
Pe caldarâmul de os

Pe tibie mai în jos
Un vad de gunoaie
Și un iureș de diavoli spre iad

Îndură-te Doamne
De visele nedormite
De coșmaruri bronzate
Binecuvântează rogu-Te
Genunchii fecunzi.

"Aşternutul picioarelor lui"

Îţi simt picioarele
Când mă predau Ţie
Şi mă decojez de ultima certitudine
Îţi cuprind mădularul
Precum copilul ruşinos gamba mamei
Şi-mi spui că în mine
Tu te simţi mai mare
Şi ar mai fi loc
Pentru alte ramuri
Şi pentru frunze noi.

"Asternutul picioarelor lui", Biblie, Matei 5,35

Biserica

În biserică un om se roagă
Să crească sămânţa dintre vorbe
Să fie inundat de dragoste şi de verde:
În arca lui e loc destul.

Adam şi Eva

Goi ne scăldam în mare
Nu aveam nici o scuză
Totul fusese spus
Consumat, băut şi fumat
Nu regretam Paradisul pierdut
Chiar şi şarpele cunoaşterii
Se dăduse bătut
Dezarmat de tăcerea noastră.

Ruşinea avea gustul amar
Al fructului interzis
Rutina măcina cu pietrele-i de moară
Nisipul fin al clipelor netrăite.

Începutul nu-l făcusem:
Să ne iertăm că ne-am cunoscut,
Că n-am căutat întâi chipul Tatălui!