Biserica

În biserică un om se roagă
Să crească sămânţa dintre vorbe
Să fie inundat de dragoste şi de verde:
În arca lui e loc destul.

Adam şi Eva

Goi ne scăldam în mare
Nu aveam nici o scuză
Totul fusese spus
Consumat, băut şi fumat
Nu regretam Paradisul pierdut
Chiar şi şarpele cunoaşterii
Se dăduse bătut
Dezarmat de tăcerea noastră.

Ruşinea avea gustul amar
Al fructului interzis
Rutina măcina cu pietrele-i de moară
Nisipul fin al clipelor netrăite.

Începutul nu-l făcusem:
Să ne iertăm că ne-am cunoscut,
Că n-am căutat întâi chipul Tatălui!

Război în întuneric

Baionetele soldaţilor îmi despică urechile
Un vânt metalic, vertical
Amputează peisajul în ochiul meu speriat
În pământ m-aş ascunde
În casa cârtiţei mi-aş întinde patul puştii.

Adorm
Noaptea îmi încătuşează pleoapele
Flăcări străpung întunericul
Când zăpezile se înmoaie
Îngerii intră în cadenţă.

Muţenie

Tatălui meu i-au pierit cuvintele
Din senin
Acum se roagă
Să-i fie mersul caolin
Şi zâmbetul clandestin

Nu l-am auzit decât odată
Când mi-a spus în şoaptă
Că El mă aşteaptă

Urechile mi le-am astupat cu ciudă
Le-am sigilat cu o tăcere nudă

Îi citesc cuvintele des-păr-ţi-te de clipiri
În sfârşit este un copil.